În iarna lui 2003, Eugen Huţu părăsea Areniul cu jucătorii, gradenele şi barele porţilor în remorcă. Înainte de a trânti pentru totdeauna portiera camionului, a aruncat o ultimă vorbă în văzduhul târgului: “Suceava nu va mai avea nici peste 10 ani fotbal de primă ligă”. O declaraţie cât o prevestire mayaşă despre sfârşitul lumii. Câteva luni mai târziu, visul Forestei murea acolo unde s-a născut: la Fălticeni, pe “Nada Florilor”.
În şapte ani, fotbalul sucevean nu a îndrăznit să clintească nici măcar o literă din profeţia lui Huţu. Pe Areniul zilelor noastre se trăieşte într-o continuă minciună cu bugete alocate pe hârtie de la primărie şi investitori imaginari invocaţi în campaniile electorale. Găinarii numiţi politic ţin loc de patronat acum. Se trăieşte din fotbal, nu pentru fotbal.
În lipsa unei bucurii a prezentului, sucevenilor nu le rămâne decât să răscolească prin cenuşa amintirilor cu Foresta. În agonie, nostalgia e aproape inevitabilă. Când eşti părtaş la un fotbal de liga a III-a, e imposibil să uiţi de palma bucovineană de pe obrazul miliţienilor, de reverenţa lui Robert Niţă din faţa galeriei, de trabucul lui Dinu, de vuietul Areniului sau de străzile blocate după victoriile “galben-verzilor”. Nici măcar blaturile nu mai sunt cele de odinioară. Atunci se juca cu dolarii la jambiere. Acum fotbalul e păcălit pe datorie, cu reciprocităţi de pe un campionat pe altul.
Huţu nu se va mai întoarce niciodată. Dar dacă ar face-o, pentru măcar o clipă, poate ne-ar aminti de Brâncuşi: “Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci şi proşti, iar când am venit v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti”.
Pe bătrânul Areni, fotbalul nu mai e religie. E resemnare.
Stii ce mi-a zis de Suceava si Falticeni, o hazna mai mare si una mai mica!!!