Naţionala lor
Trebuie să recunosc că am ratat in mod deliberat ruşinea de la Belgrad. Inchisesem dezamăgit televizorul undeva prin repriza a doua a meciului de handbal dintre Steaua şi Universitatea.
Nu am rezistat insă tentaţiei şi-am redeschis cutia cu electroni poluanţi spre miezul nopţii. Incepuseră dezbaterile şi primele telefoane in direct. Zenga pe GSP, Dragomir pe Digi Sport şi Borcea de la Sport.ro. Vasăzică un macaronar, un manager şcolit la Scorniceşti şi un vânzator de butelii erau legitimaţi să vorbească in numele patriei despre esecul cu Serbia.
Mi-am dat imediat seama ca echipa naţionala de fotbal a României nu mai aparţine de mult românilor de rand. E naţionala clanului Becali, a patronilor de club şi a firmelor de impresariat. E naţională lui Mutu şi a dealerilor londonezi de cocaină. E naţionala Laurei Andreşan şi a escapadelor nocturne. E naţionala lui Kassai şi a mahmurilor din federaţie. E naţionala lui Pinalti şi a folcloristelor lui Chivulete. E naţionala lor, nu a noastră, a celor care au vărsat măcar o lacrimă in acea noapte fatidică de 10 iulie ‘94.
Privite din tribuna, meciurile naţionalei au devenit doar un prilej de răfuieli personale, un teatru de război verbal in care “Muie Gigi” e vers final in “Deşteaptă-te, române!”. Dintr-un astfel de patriotism, Vadim ne promitea că odată ajuns preşedinte va instaura execuţiile pe stadione. Dacă aş fi destul de scelerat, i-aş sugera să inceapă cu capii fotbalului românesc, inainte ca aceştia să se sinucidă la beţie undeva prin urna a 6-a valorică.
