Manifest contra iudeilor
Mai alaltăieri, mă îndemna un cititor să “mai bag ceva”, să fac un ultim efort inutil şi mai întind câteva rânduri în această rubrică. Oare ce s-ar mai putea scrie despre “moţocii” din donjonul Cetăţii? În ultima jumătate de an am scris cam tot ce se putea scrie despre ticăloşii din fotbalul sucevean. M-am lămurit! N-am clintit un fir de praf pe Areni.
Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu să mă justific în ochii copilului care fugea miercurea cu ghiozdanul în spate spre stadion, să nu rateze vreun meci al Forestei. Lui simt nevoia să-i explic ce se întâmplă momentan cu echipa locală. De restul nu-mi pasă… Undeva sub tribuna a doua, probabil putrezesc şi acum confetiile făcute din cartea mea de franceză. Mama îmi zice mereu că Areniul e pentru mine a doua casă. N-am avut puterea s-o contrazic niciodată.
Mai nou, mă amuză patosul cu care unele prostituate din presa suceveană îşi clamează cu litere de-o şchioapă obiectivitatea, verticalitatea, echidistanţa, independenţa, virginitatea. Eu n-am pretenţia că sunt jurnalist şi nici nu mă consider un om obiectiv. Nu există obiectivitate veritabilă. Chiar dacă sunt de multe ori maliţios, îmi place să cred că opiniile mele sunt de un subiectivism onest, că e o uşă de baie între mine şi unii cărturari din presă locală de profil. Eu cred în tot ce-am scris de la prima majusculă până la ultimul punct. Ei au coduri de bare pe vomele lor publicistice.
Există mai multe forme ale minciunii în România. În politică se foloseşte minciuna prin promisiune, în timp ce în presă se practică minciuna prin omisiune. Cunosc vreo doi farisei ai presei locale, care au coloana vertebrală ca trestia în bătaia crivăţului, şi care se prefac că nu ştiu ce se întâmplă acum la Cetatea. Unul dintre ei garanta în vară, printr-un telefon primit de la primar, pentru noua orânduire de pe Areni. Acum, e la sindrofia organizată de Anton şi trăieşte cu impresia că notorietatea e sinonimă cu respectul.
Există de asemenea şi două feluri de peşcheşuri pentru ziarişti. Unii sunt plătiţi ca să manace rahat, iar alţii sunt plătiţi că să tacă ca rahatul în tufe. Din prima categorie, cea mai ieftină, fac parte lătraii care mârâie de după gardurile redacţiilor sau cei care sunt asmuţiţi să hăituiască prada până ajunge în bătaia puştii. În a două specie, mult mai versată, se regăsesc autointitulaţii “câini de pază ai democraţiei”, aceia pe care mogulii îi ţin în lesă şi cu botniţa pe gură.
În mai bine de jumătate de an petrecută în redacţia unui ziar, mi s-a dărâmat un mit: lumea presei nu făcută pentru idealişti şi visători. E un bazar unde se comercializează idei, conştiinţe şi caractere. Mai nou, am aflat că în ultimele zile ale anului se vor decerna nişte premii în presa din urbe. Până atunci, aş vrea să văd nişte analize. Care este gradul de penibilitate arătat de Cetatea în tur şi motivele pentru care trebuie demis Ioan Radu? Tot pe 200 de arginţi, ca pentru iudei…
PS. Aici sunt propriul meu mogul. Să alegeţi din desaga Moşului vise frumoase!
