„Seara, răbdări prăjite…”

“Seara, răbdări prăjite…”

– Ce facilităţi aveaţi ?
– Înainte, dacă erai bun sportiv, Primăria îţi acorda drept premiu un apartament, îţi dădea şi o butelie, iar eu cum am fost la “Mobila Rădăuţi”, mi-au făcut un set de mobilă. Aveam bonuri de masă pentru perioada când nu era cantonament, se dădeau prime, 3.000 de lei pentru titlul de campion olimpic şi un buchet de flori. 3.000 de lei erau bani puţini, ceva cam în genul a 300.000 de lei acum… În anul 1976, însă, Ceauşescu a dat un decret prezidenţial prin care s-au acordat drept premii maşini pentru primele trei locuri: Dacia 1300, Skoda S 100 şi Trabant. În anii 1980-1984 nu s-a mai dat nimic. După anul 1981 a început perioada grea. Până atunci, în loturile centralizate am trăit foarte bine, dormeam la hotel, mâncam la restaurant, iar după 1981 mâncam la cantină cu tacâm de aluminiu.

– Cum a fost să vedeţi în acele vremuri o lume întreagă ?
– La olimpiade mergeam cam 110-115 sportivi, plus antrenori, iar restul, până la 220, veneau securişti. Aşa că unde făceai un pas, erau în urma ta. Acum, toţi sportivii sunt liberi, pot să meargă unde vor, în plus, hotelurile amenajate acum pentru bazele sportive sunt fantastice, au toate facilităţile.

– Când v-aţi căsătorit, ce spunea soţia dumneavoastră când plecaţi mereu prin diverse colţuri de lume ?
– M-am căsătorit la vârsta de 19 ani şi nu prea spunea nimic, pentru că a ştiut de la început ce o va aştepta în anii care au urmat. Ehehei… am pus condiţii dinainte! Dragostea-i dragoste, dar până la mâncare! Maria este o soţie foarte bună, n-am avut niciodată probleme cu ea. Avem pe cei trei băieţi, şi ei sportivi. Vă daţi seama ca avea patru sportivi pe cap! Toţi cu regim alimentar, cu program strict… Şi apropo, la luptele greco-romane intervine cântarul, pe categoriile de greutate. Timp de şase ani n-am mâncat deloc piftie…

– Ce aveaţi voie să mâncaţi?
– Dimineaţa o sută de grame de şuncă, jumătate de roşie, o brânză topită, ceai, unt, miere de albine, dar toate proporţionate! La prânz, un rasol, o supă, o salată şi un măr, iar seara… răbdări prăjite.

– În afară de sport ce altceva aţi mai făcut?
– Eu am fost tâmplar. După ce am terminat şcoala generală, am intrat în producţie la Întreprinderea de prelucrare a lemnului Rădăuţi, fabrică care acum lucrează numai pentru export. Am lucrat ca tâmplar calificat vreo şase luni de zile, iar în anul 1973 am plecat la lotul naţional de seniori. Acolo am lucrat sub onorul unor mari maeştri ai luptelor greco-romane, precum Ion Corneanu, Ion Cernea, Simion Popescu, Pavel Nicolae şi Dumitru Ciuc.

– Cum aţi petrecut după ce-aţi dobândit marele titlu de campion olimpic ?
– În primul rând, când m-am întors acasă, m-a sărutat nevastă-mea, că nu ne mai văzusem de şase luni! În rest, la Rădăuţi nu prea aveai ce să te distrezi… puţină muzică, puţin dans şi atât. Iar de a doua zi am reluat antrenamentele.

– Cum era cu mâncătoriile între colegi ?
– Nu stăteam la astfel de discuţii. Într-adevăr, erau mâncătorii mari. În anul olimpic m-au dat afară din lotul naţional olimpic şi au vreut sa îl bage pe domnul Ştefan Negrişan, care a ajuns titular la 68 de kilograme. Au vrut să mă încurce pentru Olimpiada de la Moscova, dar i-am aranjat urgent. Marea mafie era la cluburile mari: Dinamo şi Steaua. Însă, dacă ai valoare, n-au ce să-ţi facă. Pe mine m-au caracterizat dintotdeauna voinţa şi dorinţa de a învinge.

– V-aţi gândit de unde le aveţi ?
– Mama mea a fost o femeie foarte puternică şi a reuşit să învingă multe greutăţi. Am fost şapte fraţi acasă, iar mamam a contribuit în mod deosebit la educaţia noastră. Elena Rusu are acum 75 de ani şi este singura mamă din judeţ care are un campion olimpic.

Cristina Dinică – Jupânu’ – 10 februarie 2004

COMENTARII:

Scrie un comentariu! la "„Seara, răbdări prăjite…”"

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*