Păi de ce să-i las?

Săptămîna trecută, ca urmare a unor relatări cît se poate de credibile de la faţa locului, m-a furnicat să scriu un articol în „Monitorul” de marţi, 16 martie, referitor la o panaramă de arbitraj comis la un meci de prin judeţ. Era mai degrabă un pamflet legat de „tradiţia” din arbitrajul românesc, identică frecvent cu „tradiţia” din vama ucraineană. Ba chiar mă dădeam şi pe mine însumi în vileag cu o faptă (sper că prescrisă) susceptibilă de a fi încadrată la mituire (e drept că pe banii lui Eugen Huţu, patronul de atunci al Forestei din Divizia A), iar pe destinatari (colegii mei din toată presa centrală) la primire de mită. Era vorba de cîte un miel, că thriller-ul ăsta avea loc în Sîmbăta Mare. Ei bine, domnii arbitri vizaţi în articol (şi despre care jucători şi oficiali ai echipei învinse susţineau că au arbitrat penal şi că unul din ei mai şi puţea a băutură) s-au declarat lezaţi-nenorocire şi-au venit să mă tragă de, pardon, reformulez: să-mi ceară socoteală. Nu la ziar, cum ar fi fost oarecum normal, ci… la şcoală! La Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare”. Pe care, sînt convins, dacă măcar vreunul din trei l-ar fi frecventat, ar fi învăţat măcar că nu te duci la şcoală să-l întrebi pe profesor de-un penalty, tot aşa cum nici eu nu m-aş duce peste „fluieraş” la centru, taman cînd el fluieră vreun henţ, să-l întreb de unde şi-a cumpărat adidaşii ăia aşa mişto sau dacă îi place Bob Dylan. Dacă domniile lor ar fi dat nu pe la „Ştefan” neapărat, ci pe la şcoală în general (măcar în „generală”), ar mai fi învăţat şi alte chestii pe deplin utile în viaţă, inclusiv în arbitraj (că şi acolo se completează niscai hîrţoage, aşa-i bă domnilor?), cum ar fi că „aţi scris” ori că „nici unul” cere verbul la singular, „nu era”, şi nicidecum la plural („nu erau sub influenţa…”). Dacă adăugăm şi „raportul SUPLINENTAR” al domnului observator, în care găsim fel de fel de bijuterii lingvistice („JIGNICTOARE”, „PARTEA DOUA”, ba chiar şi o capodoperă care cuprinde şi o despărţire în silabe de mare excepţie: „ASPECTE TENDIŢIO-ASE”), pe care „tripleta cu picioare de aur” (cum scria Eugen Barbu în romanul „Unsprezece”) mi l-a înmînat, înţelegeţi exact despre cine e vorba. Dar, fiindcă domnii (cărora le fac acum un nemeritat favor nedezvăluindu-le numele) cer să dezmint că ar fi fost vreunul din ei beat, ei bine, o fac: am greşit, m-au minţit „sursele”, aveţi dreptate, nu eraţi beţi, vă cer scuze. Păcat că nu eraţi beţi, că e o vorbă: „Din beţie te mai trezeşti, da’ din fluierat niciodată”.

P.S. Domnu’ observator, am o problemă, v-aş cere scuze şi dvs., da’ nu prea reuşesc să aflu cum vă cheamă: CHIFOREC VASILE, cum scrieţi la începutul panaramei de „RAPORT SUPLINENTAR”, sau CHIFORIEC VASILE, cum scrieţi mai la urmă, cu propria mînă? Sînteţi nehotărît!? Întrebaţi pe vreunul care ştie să vă citească din Cartea de Identitate. A dvs. Apoi căutaţi-mă, să nu rămînă cititorii nedumeriţi şi onoarea dvs. „nereperată”.

Doru Popovici (sursa: Jupanu)

COMENTARII:

Scrie un comentariu! la "Păi de ce să-i las?"

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*