Aproape de Dinamo

-Care a fost cel mai important moment al carierei dumneavoastră de fotbalist, domnule Cristescu?
– Cel mai important moment a fost în anul 1985 cînd am fost solicitat să plec la Dinamo Bucureşti. Nu am plecat pentru că aşa-zişii sfătuitori m-au demoralizat nu din punct de vedere al fotbalului, pentru că aveam cartea de vizită făcută şi de aceea au şi venit după mine, dar mi-au spus să nu merg că dacă n-o să joc la Dinamo o să mă dea pe la echipele satelit. În afară de asta eram în anul IV la facultate şi mă gîndeam că n-o să pot să o termin ţînînd cont că o făceam la Suceava şi trebuia să mă mut în Bucureşti.

– Ce facultate?
– De subingineri, la construcţii de maşini. După o întreagă tevatură de o lună şi ceva în care veneau pe acasă numai maşini negre cu numere de Bucureşti, încercînd să scap spuneam că ţin cu Steaua ca să nu mă ia la Dinamo. A fost o întîmplare hazlie…aveam examen la facultate, dimineaţă m-am prezentat la examen, am terminat şi am ajuns la stadion. Aveam meci la Constanţa şi mă aştepta cineva de la Securitate. M-a dus vizavi de stadion, la cabinetul colonelului Şimon, unde venise de la Bucureşti generalul Diaconescu. Mi-a explicat că vor neapărat să ajung la Dinamo pentru că am o carte de vizită bună, iar Lucescu, care era atunci antrenor la Dinamo, m-a urmărit mult timp şi m-a remarcat. Atunci se accidentase Rednic şi avea nevoie de un jucător de bandă dreaptă. Era cu un contract de transfer în faţă şi îmi spunea să-l semnez ca să plece şi el mai repede la Bucureşti şi eu la Constanţa. Mi-a dat un stilou cu peniţă de aur să semnez, l-am luat în mînă dar i-am spus că mă duc să anunţ băieţii să nu mai aştepte că au drum lung pînă la Constanţa. Mi-a zis să mă duc că el mă aşteaptă. Am ajuns la stadion, mi-am luat ghetele şi le-am spus să plecăm repede că ăştia mă pun să semnez cu Dinamo! Am fugit efectiv! Şi-au spus probabil că sînt neserios şi după aceea nu m-au mai căutat. Atunci a fost ruptura definitivă. Pe parcursul anilor parcă mi-a părut rău că nu am încercat să merg la Dinamo, pentru că nu este la îndemîna oricui să joace la Dinamo, mai ales cu un antrenor de talia domnului Lucescu. Îmi pare bine că am un copil care îmi urmează cariera şi sper ca el să depăşească performanţele mele.

„Important este să comunicăm, să fim toţi sănătoşi şi să trăim frumos”

– Cum se descurcă doamna Cristescu doi fotbalişti în familie?
– E greu o viaţă întreagă să stai să aştepţi să-ţi vină fotbalistul de la cantonamente, meciuri, antrenamente. Şi pentru ea sînt un stres rezultatele, evenimentele care se întîmplă pe lîngă o echipă, schimbări de antrenori, de preşedinţi, schimbări de echipă ale soţului, ale fiului. Sigur că îi vine foarte greu dar iată ajungem iar la comunicare iar între noi este o comunicare foarte bună şi de aceea ne este mai uşor. Se gîndea probabil că băiatul n-o să ajungă la fotbal, pentru că pe ideea asta s-a şi mers. Dar cum e cu fructul oprit la care tot încerci să ajungi aşa a fost şi la el. Spunea că se duce afară şi cînd îl căutam el era la fotbal. Important este să comunicăm, să fim toţi sănătoşi şi să trăim frumos. Daniel este în anul I la Iaşi, la Educaţie Fizică şi Sport, încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul şi cu fotbalul.

– Ce v-a făcut să nu vă îndepărtaţi de fotbal?
– Am avut o tentativă acum 3-4 ani de a mă îndepărta de fotbal şi aici trebuie să-i mulţumesc soţiei pentru că ea m-a împins să merg la un examen de la şcoala de antrenori. Am luat examenul acela, am luat licenţa, am început să citesc mai mult, să învăţ tot mai multe şi m-am apropiat din nou de fotbal.

Adrian Dascălu Bulină – Jupânu’ – 26 octombrie 2006

COMENTARII:

Scrie un comentariu! la "Aproape de Dinamo"

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*