A stat bine cu moralul

“Dacă îţi doreşti cu adevărat, treci peste toate obstacolole”

– Care au fost primele semne ca aţi fi atras de luptele greco-romane?
– În anul 1965, la Rădăuţi, în grădina de tir, unde se afla şi se mai află sala de lupte greco-romane, se făcea o demonstraţie de 1 Mai. Eu aveam pe atunci 9 ani, 28 de kilograme şi am văzut că pe saltele se trânteau nişte bărbaţi. M-am dus şi eu şi l-am întrebat pe domnul Virgil Gherasim dacă pot să fac şi eu lupte. El s-a uitat la mine şi m-a pus să fac nişte exerciţii: rostogoliri, şurub şi aşa mai departe, iar după ce a văzut că am oarece înclinaţie, mi-a zis să vin şi după-amiază la antrenament. Aşa am început să merg zilnic la lupte. Cea mai mare satisfacţie a venit, însă, după cinci ani, când am ieşit prima dată campion naţional de juniori la categoria 48 de kilograme, la Tîrgu Mureş. După încă patru ani, în 1974, altă mare satisfacţie a fost titlul de campion european de juniori la 62 de kilograme, iar în 1975, am ajuns prima dată campion naţional la seniori. A urmat apoi Olimpiada de la Montreal, unde am primit titlul de vicecampion olimpic. În anul 1978, am ajuns campion european de seniori şi în acelaşi an, campion mondial. În anul 1980, am primit prima dată titlul de campion olimpic, însă atunci am fost şi campion european. Anul 1982 mi-a adus o bucurie mare, întrucât am devenit campion mondial la Katowice şi am fost numit cel mai bun sportiv al României, la masculin. În anul 1985, am luat locul I la campionatele europene care s-au ţinut la Leipzig – Germania, în acelaşi an am fost vicecampion, iar în anul 1986 m-am retras de la lotul naţional.


– După cinci ani, când aţi devenit campion naţional la juniori, cum v-aţi simţit?

– A fost prima medalie şi cea mai mare satisfacţie că am reuşit să cuceresc un prim titlu. A fost o rampă de lansare spre marea performanţă, pentru care se cere multă muncă, disciplină şi seriozitate maximă.

– Aveaţi şi un program strict ?
– La Rădăuţi se lucra flux continuu la vremea aceea. Lucram vreo 100 de copii în sală şi, în funcţie de modalitatea în care îşi desfăşurau activitatea, se făceau selecţii. Oricum, nu era ca acum, când trebuie să te rogi de sportivi să facă anumite lucruri. Aveam nişte condiţii de pregătire bunicele, era apă caldă, nu erau saltelele atât de modernizate ca acum, însă atunci erau condiţiile mai bune pentru a face sport. Aveam echipament, apă caldă şi căldură, lucruri care acum chiar că nu mai există. Acum se face foc cu lemne în sobă, iar un duş se împarte la 36 de sportivi şi aşa ies campionii olimpici şi mondiali…

– Aţi avut de mic un program strict, spre deosebire de ceilalţi copii. N-aţi simţit că sunteţi privat de copilărie ?
– De când mă ştiu, din 2 februarie 1956 până pe la 7 ani, am fost lăsat în voia mea şi nici nu-mi aduc aminte ce-am făcut în acea perioadă. În rest, de la 8 ani până la 48, n-am stat o clipă locului. Muncă încontinuu, atât în sport cât şi în viaţa socială. Am trei copii acum, buni şi ei la sport, dintre care unul, Cristian Ştefan, este titular în Naţională şi tinde spre Olimpiada din acest an. În anul 1969, Rădăuţiul a intrat pentru prima dată în Divizia A, iar până prin 1986 a avut mai mereu sportivi în loturile naţionale. Eu am fost la Steaua din 1975 până în 1976, din 1977 până în 1980 am fost la Rădăuţi, iar în 1981 am plecat la Dinamo, întrucât aici nu aveau sub nicio formă de unde să te plătească. La Dinamo am stat până în 1990. Şi că am pomenit de prima divizie, în anul 1982, eram cinci sportivi de la Rădăuţi care făceau parte din echipa Dinamo. Dacă facem o comparaţie unde au fost luptele rădăuţene şi unde au rămas… e cam trist. După Revoluţie, în 1990, eu am plecat antrenor în Turcia, pentru că nici măcar în oraşul meu n-am avut loc, darămite în Ţara Românească! În Turcia am avut însă, rezultate excepţionale, la clubul Istanbul Gures Ihtisas, sponsorizat de poliţie. Acolo am obţinut rezultate mari, titluri de vicecampion olimpic la Barcelona, categoria 90, campioni mondial de juniori şi campioni europeni. Din anul 2000 însă, am revenit acasă, la Rădăuţi, unde luptele greco-romane erau ca şi desfiinţate. Datorită Primăriei, în anul 2001, s-a înfiinţat Clubul Sportiv Municipal “Bucovina Rădăuţi”, şi asta în primul rând prin bunăvoinţa domnului primar Mihai Frunză. Acest club are secţii de călărie, lupte greco-romane, hochei pe gheaţă, atletism, tir cu arcul.

– În toţi aceşti ani plini de lupte greco-romane v-aţi şi accidentat. Care a fost cel mai neplăcut moment de acest fel?
– În anul 1979, după Campionate Mondiale de la Bucureşti, unde am cucerit titlul, m-am simţit foarte rău şi am crezut că este vorba despre o hepatită. Medicii însă au constatat că era o apendicită acută, am fost operat, iar la Campionatele Mondiale de la San Diego- SUA, n-am luat medalia. Ba mai mult decât atât, nici măcar în primii şase nu m-am putut clasa. În rest, n-am avut alte probleme.

– Cum a fost cu decăderea morală ?
– Vă daţi seama că dacă în 1979 n-am reuşit să mă clasez nici în primii şase, iar ca în anul următor să ieşi din nou campion mondial şi olimpic, trebuie multă muncă şi ambiţie. Nu mai spun că este şi un consum fizic şi psihic foarte mare. Cu moralul stau bine de când mă ştiu şi întotdeauna, cam tot ce mi-am propus am şi făcut. Am cucerit de şase ori titlul de campion european, de trei ori titlul de campion mondial şi trei medalii olimpice, locurile I, II şi III. Au mai fost titluri de campion mondial universitar, vicecampion mondial universitar, campion balcanic, de 12 ori campion naţional de seniori al României, vicecampion mondial de juniori, sunt cam multe titluri…

Cristina Dinică – Jupânu’ – 10 februarie 2004

COMENTARII:

Scrie un comentariu! la "A stat bine cu moralul"

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*